despre coruptie

Acuzaţiile de corupţie, unele întemeiate, altele mai puţin, s-au succedat neîntrerupt în cei 19 ani de tranziţie ai României. Utilizarea excesivă a acuzaţiilor de corupţie în scopuri politice devalorizează şi aruncă în derizoriu fenomenul. Până la urmă toţi sunt pătaţi, nu-i aşa? O asemenea percepţie hrăneşte alternativele antisistem, determină dezinteres şi cinism din partea cetăţenilor şi a funcţionarilor publici. Nu în ultimul rând, o utilizare iresponsabilă a retoricii anticorupţie poate aduce prejudicii serioase unor persoane nevinovate. Mai nou, există voci care afirmă că şi instituţiile anticorupţie, precum Direcţia Naţională Anticorupţie (DNA) sau Parchetul, sunt utilizate politic drept sperietoare şi instrumente de şantaj. O asemenea practică este mai dăunătoare decât practica simplelor acuzaţii de corupţie. Dosarele inventate distrug mai mult decât vorbele mincinoase. Independenţa magistraţilor este, în primul rând, o garanţie împotriva dictaturii.
Lupta serioasă anticorupţie se face prin intermediul instituţiilor statului de drept, acceptând prezumţia de nevinovăţie, şi pe bază de dovezi, pentru că fenomenul corupţiei are multiple consecinţe negative dovedite: descurajează investiţiile străine, încurajează investiţiile în lucrări publice neproductive, inhibă inovaţia şi eficienţă (firmele private îşi vor consuma timpul pentru a identifica căi de ocolire a legilor şi de a extrage rente sau pentru a se împrieteni cu cât mai mulţi politicieni şi funcţionari publici în loc să identifice noi produse şi căi de a îmbunătăţi situaţia clienţilor). Într-un cuvânt corupţia înseamnă scădere economică şi, astfel, sărăcie.